Punct central în discursul lui Mouratoglou a fost drumul pe care el îl vede de la simplul vis la idee, apoi la proiect și obiective precise. El crede că toate lucrurile bune încep cu un vis.
Dar ca să depășească stadiul de vis – deci ca visul să poată fi și împlinit – el trebuie să devină idee. „Așa devine mai real, chiar dacă nu e mereu ceva ce poate prinde viață. Însă, uneori, ideea asta devine proiect, iar proiectul te duce la obiective, la țeluri. Mulți dintre noi visăm, nu toți ajungem la o idee concretă, și doar câțiva ajung la a avea un proiect și țeluri precise. E interesant să vedem care e diferența dintre cei care doar visăm și cei care ne aducem la viață proiectele.“
Pentru a ajunge la stadiul de proiect, Patrick Mouratoglou crede că trebuie în primul rând să crezi în visul tău – să crezi că poate deveni realitate. „Dacă nu crezi în el, visul va rămâne un simplu vis. Trebuie să ai convingerea că visul tău poate deveni realitate. De ce? Pentru că procesul implică suferință; să dai greș este foarte dureros, pentru că îți pasă foarte mult. Dacă dai totul și nu reușești, e foarte dureros. Așa că pentru a începe ai nevoie de încredere, de credința că se poate. Dacă nu o ai, nu vei risca să suferi. Sau ai nevoie de foarte mult curaj: chiar dacă nu ai prea multă încredere în reușita proiectului, curajul te poate ajuta să începi. Dacă le ai pe amândouă – încrederea și curajul – ai o bună șansă să reușești“, explică Patrick.
„Asta e treaba mea: să-i fac pe oameni să creadă în ei și în visul lor. Să-i fac să creadă că visul lor e posibil. Și atunci au o șansă mai bună să pornească și să (se) ofere 100%. Asta e foarte important. Pentru că dacă te uiți la jucătoarele și jucătorii din circuit, cei mai mulți nu încearcă cu adevărat. Încearcă, dar nu dau totul (pentru visul, ideea, proiectul și obiectivele lor). Deci primul meu obiectiv e să-i fac pe oamenii cu care lucrez să creadă că își pot atinge obiectivele. Este primul, cel mai important și cel mai dificil lucru din profesia mea. Abia apoi îi pot ajuta să aibă un plan și să-și stabilească obiectivele.“
„Nu ne putem repezi la a da sfaturi”
„Coaching-ul este despre a ști când să asculți, pentru a crea o conexiune bună cu cel pe care vrei să-l ajuți; să-i dai ocazia să se conecteze la propriile emoțiile – să le exprime în felul lui și să o ia de la început“, concluzionează francezul.
Cum face el toate astea? Cum își ajută jucătoarele sau jucătorii să aibă încredere, cum le oferă spațiul să se exprime în felul lor?
În primul rând, nu putem sări etapele, spune el. „Nu ne putem repezi la a da sfaturi. Indiferent dacă sfaturile ar fi bune, prima etapă este conexiunea cu celălalt; să înțelegem că este diferit. Durează zile, săptămâni, poate luni întregi până poți spune că înțelegi, măcar într-o măsură, pe cineva.“
Deci e important ca un coach să nu aplice aceeași rețetă de fiecare dată, pentru că fiecare situație e diferită, fiecare jucător sau jucătoare sunt diferiți.
„Nu poți avea o relație cu jucătorul dacă acesta nu te ascultă. E lucrul pe care-l aud cel mai des: jucătorul acesta nu ascultă, nu se poate lucra cu el. Dar poate că dacă nu ascultă, nu te-ai făcut tu auzit“, subliniază el.
În ideea asta, Mouratoglou crede că un coach trebuie să înceapă de fiecare dată cu ideea că nu știe nimic. Că tot ce a învățat din lucrul cu celelalte jucătoare nu se aplică neapărat următoarei.
„Știu că toți avem o perspectivă diferită asupra a ce înseamnă, de fapt, viața. Eu cred că avem o șansă extraordinară să fim pe planeta asta și să avem o viață. Cred că trebuie să dăm vieții ceea ce viața ne dă nouă și să avem cea mai bună viață cu putință. Care-i asta? Dacă ai un vis și dacă faci lucrurile care-s cele mai importante pentru tine, dacă faci toate astea, îi faci mai fericiți pe oamenii de lângă tine. Dacă ești nefericit, dacă faci lucruri pe care nu ți le dorești, dacă trăiești o viață mizerabilă, nu-i faci fericiți pe cei de lângă tine. Dacă cu toții facem doi-trei oameni fericiți în jurul nostru, toată planeta o să fie un loc mai bun“, a închis Mouratoglou.
Cum ar descrie-o pe Simona
„Aș spune că e generoasă, în primul rând. E incredibil de generoasă, în orice face. Face totul 100%. Nu e generoasă doar cu oamenii, ci și cu efortul, indiferent de ce efort vorbim. Nu poate face lucrurile doar pe jumătate. Apoi o definește și curajul. Și reziliența, dar cele două merg împreună și o definesc ca persoană.”
Cum ajuns să lucreze cu Simona
„Cum probabil știți, am lucrat cu Serena ultimii 10 ani, ceea ce e mult. Și Serena n-a mai jucat de mult timp, s-a oprit după Wimbledon anul trecut. Opt luni n-am antrenat și, sincer, nu credeam c-o să mai antrenez vreodată. Am crezut că sunt gata, că am terminat cu asta.
Am făcut asta mult timp și știu că principala mea calitate e entuziasmul meu, cred că dacă nu am asta, nu sunt un antrenor bun. Și credeam că mi-am pierdut entuziasmul.
Le-am spus celor apropiați că probabil Serena va fi ultima mea jucătoare. Și apoi a apărut această doamnă. A venit la academia mea, am luat prânzul și am avut o conexiune foarte bună. Am venit să văd 15 minute din antrenamentul ei și mi-a plăcut mult. Doar m-am uitat. M-am întors și a doua zi, m-am uitat mai mult și mi-a plăcut și mai mult. Și a treia zi am luat racheta și i-am spus câteva lucruri. Și am trăit emoții incredibile fiind pe teren cu ea. M-am gândit: ‘wow, nu am terminat deloc cu asta’. Și i-am spus: ‘mulțumesc, pentru că datorită ție iubesc din nou meseria pe care o iubesc așa mult, și credeam că n-o mai iubesc’.
