Nostalgia fotbalului

25 martie 2020

reading time: 2 min

Mai ții minte cum era fotbalul cândva? Când fotbaliștii purtau tricouri lăbărțate și de abia așteptau să și le dea jos după marcarea unui gol, fără teama ca un arbitru zelos să-i amendeze cu un “galben”? Mai știi? Sau când tribunele încingeau la propriu atmosfera cu torțe, fumigene și petarde, fără frica unei federații, ligi, uefe, fife care să tragă obloanele stadionului pentru următoarele enspsrezece meciuri? Și când jucătorii agățau mingea de vinclu, deși nu erau încălțați cu ghete hiperveninoase și prădătoare de culoare roz bombon, ci cu aceleași obosite ghete negre, cu crampoane înșurubate? Să fi fost ei oare, fotbaliștii, chiar atât de buni? Și când Balonul de Aur nu se acorda în funcție de numărul urmăritorilor pe Instagram și prin votul reprezentanților unei țări unde fotbalul e o îndeletnicire ocazionalo-sporadică? Ce vremuri, prietene…

Dar știi ce îmi lipsește cel mai mult? Libertatea de a spune că pentru mine cel mai bun fotbalist din lume și din istorie e Del Piero, iar tu să mă contrazici vehement și să-mi zici că e Totti, după care să apară un treilea și să susțină că e Beckham, Shevcenko, Zidane, Ronaldinho, Ronaldo (brazilianul) sau Hagi. Parcă erau mai mulți “cei mai buni fotbaliști din lume”, în orice caz mai mulți de doi, câți sunt de vreo zece ani încoace, iar noi aveam libertatea de a-i idolatriza pe oricare dintre ei. Acum, când susțin că pentru mine Del Piero a rămas cel mai bun din lume, sunt suspectat de erezie și mi se explică dojenitor câte baloane de aur, trofee Champions League, meciuri, goluri, hatrick-uri are Messi sau Cristiano Ronaldo, de parcă chestia asta cu “pentru mine cel mai bun fotbalist din lume e cutare’’ ar fi o știință exactă, o axiomă fotbalistică ce trebuie impusă tuturor. 

Fotbalul e pasiune și libertate, iar fiecare individ e liber să-și urmeze propria pasiune, în ciuda statisticilor, șabloanelor și trofeelor. Știi care mi se pare cea mai bună definiție a pasiunii pentru echipa ta de fotbal (oricare ar fi ea)? Am auzit-o într-un film argentinian, ce s-a trezit și cu un Oscar pentru cel mai bun film străin, “El secreto de sus ojos” îi zice. Ei bine, în acel film, discutând despre pasiunea fotbalistică, un nene zice următoarele: “Un om își poate schimba orice: fața, casa, familia, iubita, credința, Dumnezeul. Dar un lucru nu-l poate schimba. Nu-și poate schimba pasiunea” (El tipo puede cambiar de todo. De cara, de casa, de familia, de novia, de religión, de Dios. Pero hay una cosa que no puede cambiar. No puede cambiar de PASIÓN).

Asa că, pentru Sports Festival, o să-mi iau tricoul lăbărțat cu Del Piero și o să merg pe Cluj Arena să-l văd pe Alessandro cum agață o minge de vinclu. Poți să vii și tu, să-l vezi pe Totti. E meciul de retragere a lui Adi Mutu. Mai vin “Il Maestro” Andrea Pirlo, Rino Gattuso, Mirel Rădoi, Ciprian Marica, Marius Niculae, Giani Kiriță și alții.

 

guest post, primit pe adresa redacției Sports Festival. Mulțumim, Adi!