Horia Tecău InspiraTIFF

5 august 2020

reading time: 8 min, 16 sec

Ce se află dincolo de sport și performanță, cum se clădește un campion și cum se transformă visele în realitate? Sunt întrebări la care se răspunde de obicei cu aceleași cuvinte: pasiune, perseverență și un strop de talent. Lucrurile sunt însă mult mai complexe, iar dacă ne dorim cu atâta ardoare noi generații de aur, ar fi bine să începem să le cunoaștem.

Invitat la InspiraTIFF, Horia Tecău chiar ne-a inspirat și ne-a oferit o altă perspectivă: "ca să ajungi numărul 1 întâi trebuie să crezi, nu să vezi. Această încredere și acest vis de a crede că poți să devii cel mai bun se construiește de mic, se educă cu o gândire pozitivă, cu cuvinte puternice, cu atitudini, cu dragoste și încredere de la cei din jur. Eu încă nu ajunsesem să văd un Wimbledon, să văd cum arată, dar visam asta, îmi imaginam."

Despre Horia Tecău știm multe lucruri, toate oficiale: este fost numărul 1 mondial la dublu, actual 20, medaliat cu argint la Jocurile Olimpice (alături de Florin Mergea cu care a făcut echipă), 3 titluri de Grand Slam câstigate: Wimbledon, US Open și Australian Open. În dialog cu Mihnea Măruță și provocat de cei care au venit să îl asculte, sportivul ne-a oferit acum multe insight-uri interesante despre experiențele trăite. Iar noi am spicuit dintre ele (cu greu) și vi le prezentăm aici.

Cum devine un om mic, mare?

La Academia lui Nick Bollettieri am ajuns la 14 ani. Tatăl meu a făcut baschet și și-a dorit ca eu și fratele meu să învățăm ce înseamnă sport, să învățăm despre munca în echipă. Mie mi-a plăcut mai mult ca fratelui meu, mi-a plăcut competiția, iar la 12 ani am plecat la primul turneu internațional și am fost fascinat de această joacă a tenisului. Părinții mei mi-au spus că dacă vreau să fac tenis depinde de mine să depun efortul necesar pentru a le face pe amândouă, sportul și educația, iar dacă nu le fac pe amândouă, vom întrerupe tenisul.

Jucând turnee internaționale de copii, am fost recrutat de o companie de management sportiv și mi s-a oferit această bursă. Această Academie, pentru noi, în lumea tenisului, e un fel de Disneyland al oportunităților. Acolo, de la 15-16 ani, făceam ședințe de vizualizare în care vizualizam cum câștigăm meciuri importante, cum câștigăm finale de Grand Slam. Iar dacă faci asta de când ești copil… Eu încă nu ajunsesem să văd un Wimbledon, să văd cum arată, dar visam asta, îmi imaginam. Dar nu ajungeam să visez să câștig Wimbledonul, dacă nu încercam să mă gândesc la asta de mic, să mi se arate imagini, filme.

Teama de a pierde. Cele 3 finale ratate la Wimbledon

Experiența celor trei finale pierdute la rând le-am privit ca pe oportunități de a mă cunoaște și de a vedea ce mi-a lipsit ca să le câștig. La început, când nu aveam această percepție, găseam scuze în jurul meu, că nu am jucat bine, că partenerul meu a fost nu știu cum, că ceilalți au fost mai buni, dar de fapt toate răspunsurile erau în interiorul meu. Totul pleca de la lipsa de încredere. Asta a fost marea mea lecție pe care am primit-o, că trebuie să am încredere în mine până la capăt. Cumva, mă opream la finală. Îmi doream să joc finala, ajungeam până acolo, dar mi se părea suficient și mi se părea că nu sunt eu suficient să câștig finala. Asta era mentalitatea mea de atunci.

Această lipsă de încredere venea din copilărie, din experiența de adolescent, perioadă când ni se spune nu ești suficient sau rezultatele tale nu sunt suficiente. Și de acolo vin presiuni, așteptări care te inhibă și îți cresc această stare de frică, de teamă. Și atunci, în momentele acelea de maximă importanță sportivă, în care tu trebuie să iei decizii și să fii curajos și să pleci cu o atitudine de încredere, tu alegi teama. E o presiune în fața eșecului.

Transformarea. The big winning – Wimbledon 2015

Am lucrat la asta atât de mult încât am ajuns să cred că am câștigat turneul de la Wimbledon cu o lună înainte să se întâmple. Am ajuns să vizualizez acest lucru și să îl trăiesc zi de zi, nu doar pe terenul de tenis, ci și când mergeam prin oraș sau când făceam alte lucruri. Prin atitudinea mea, prin mersul meu, prin cuvintele pe care le rosteam, prin relația pe care o aveam cu partenerul meu, cu antrenorul meu, cu echipa. Dar a trebuit să lucrez la asta, ca să trăiesc această stare. Prin alegerile pe care le făceam, am început să-mi construiesc încrederea și atitudinea de care aveam nevoie ca să câștig un asemenea turneu.

Succesul pentru mine înseamnă plăcerea și bucuria de a face sport. Cel mai important este să te bucuri de această experiență sportivă.

Medalia de argint – Jocurile Olimpice 2016

Olimpiada s-a jucat în august 2016. În decembrie 2015 am făcut primul antrenament, după mult timp, cu Florin Mergea și am făcut o poză în care țineam medalia la gât și o prezentam. Noi, în acel moment, am început să creăm acel vis. Toate lucrurile au pornit de acolo.

Decizia asta a făcut ca următorul pas important să fie de a-l suna pe partenerul meu, pe Rojer. Nu doar că a acceptat lucrul acesta, dar la olimpiadă era unul dintre suporterii noștri cei mai vocali. Asta înseamnă un partener!

Al treilea moment important a fost echipa. E imens să ai oameni în jurul tău, care cred în visul tău și pe care îi simți că sunt acolo zi și noapte. Și aici am avut de la Andrei Pavel, Gabriel Trifu, Victor Crivoi. Sunt oameni care au fost alături de noi la orice oră ne doream și la orice turneu.

Tenisul la dublu. Cum se clădește o echipă de top

Încrederea în partener vine tot din încrederea în tine. Dacă am încredere în mine, am încredere și în alegerile mele, în partenerul ales și în deciziile pe care le transmit partenerului. Îi transmit încredere sau îi transmit ezitare… Eu am un partener de 7 ani. Împreună cu Jean-Julien (n.r. Rojer) am trecut prin etape în care am învățat cum să comunicăm, cum să avem grijă unul de celălalt, cum să ne calmăm, cum să ne motivăm. Putem să facem asta dintr-o privire.

Respirație, nu transpirație. The good mindset

Când pierd un punct important, îmi iau câteva respirații și mă gândesc ce aleg să creez în acel moment. Aleg să mă gândesc la punctul care a trecut sau să am o atitudine pozitivă, cu încredere pentru următorul punct. Asta o fac doar prin această disciplină de respirații și atenție.

Presiunea care intervine în activitatea noastră te poate afecta pozitiv sau negativ, depinde ce alegi. Invidia era doar o apreciere inversată. Îmi dau seama că tot ce am trăit erau sentimente exprimate greșit și atât. Și atunci nu mai există frustrări din trecut, sunt experiențe, o etapă care m-au dus la cealaltă. Dacă aleg să-mi iau energia publicului român sau a familiei, a oamenilor din jurul meu, inclusiv a mea, să trăiesc această energie pozitivă ca încurajare, ca forță, îmi dă un boost incredibil de energie și asta se simte pe teren, inclusiv când nu ai pe nimeni pe teren care să te aplaude. Dar tu știi că ai o țară întreagă în spate care dorește să îți transmită această energie.

Ce faci când cobori de pe “scenă”. A doua zi după victorie

Aceste experiențe care înseamnă cel mai mult pentru tine sunt cele mai intense ca energie, trăiri, lecții, sunt complete! Turneele de Grand Slam, olimpiadele, sunt ca niște călătorii uriașe. Iar experiența te învață să gestionezi momentele de după. Sunt foarte importante alegerile pe care le iei imediat după o astfel de experiență: aleg să-mi setez următorul vis, următoarea mare experiență pe care vreau să o trăiesc. Sau aleg pauză, odihnă, regrupare, liniște, natură, prieteni. Și pauza e o alegere foarte importantă în orice carieră. Îmi dau seama în acea pauză de o săptămână că „wow, îmi e dor de tenis”!

Se poate și în România! Cum putem ajuta sportul românesc?

Tenisul feminin românesc este acum la un nivel foarte înalt. Este un moment care a fost clădit în ultimii ani de performanțe. Iar ce face Simona acum este să le arate jucătoarelor din România că se poate. Poți să crești în România, cu un preparator român, cu specialiști români și să ajungi în top. Opusul succesului e renunțarea.

Dacă sportivii care au performat în ultimii ani în România ar fi rămas toți în activitate și și-ar fi continuat acest vis sportiv și nu ar fi renunțat, am fi avut mult mai mulți jucători de top și la băieți, și la fete. Pentru să nivelul de talent e imens, ca și cel de dăruire. În schimb, nivelul de încredere e foarte jos. Această încredere și acest vis de a crede că poți să devii numărul 1, se construiește de mic, se educă cu o gândire pozitivă, cu cuvinte puternice, cu atitudini, cu dragoste, cu încredere de la cei din jur. Întâi trebuie să creadă, nu să vadă… „ok, am ajuns numărul 1, acum cred că pot fi”.

Mi-ar plăcea să văd mai multe evenimente sportive organizate în România. Sunt foarte mulți sportivi tineri care au nevoie să trăiască aceste experiențe sportive, de a-i vedea pe cei care le sunt modele. Voi aici în Cluj aveți un eveniment sportiv foarte important, Sports Festival, care aduce publicul iubitor de sport împreună cu oameni care au făcut lucruri în sport, de la profesioniști, antrenori, la oficiali care pot împărtăși din experiența lor copiilor și amatorilor. Deci cu cât se organizează mai multe evenimente de genul acesta, cu atât mai bine pentru sport și pentru educația prin sport.

Eu nu mă pot gândi la o altă disciplină care te poate învăța de la o vârstă fragedă ce înseamnă disciplina, pasiunea, încrederea, curajul, într-un timp atât de repede și într-un mediu sănătos. Asta, la orice nivel și în orice sport. Cred că în România e mare loc de mai multe astfel de evenimente.